Bulgări

Mi se repetă să renunț la a-i pune pe ceilalți în fața mea, pentru că și eu merit să trăiesc fericit. Nu pot, în timp ce văd suferință în jurul meu. Nu pot, pentru că o văd cu ușurință.

Vreau să ajut. Văd bunătatea ca pe un bulgăre de zăpadă, iar când toate o iau la vale, un simplu gest se poate transforma într-o avalanșă. Nu mă interesează să mângâi oameni pe cap sau să le rezolv problemele, pentru că îi slăbesc pe ei și pe mine. Vreau să ascult și să înțelegem problema de la rădăcina ei.

Văd dincolo de conștient și nu știu ce-am făcut să merit asta.

Când eram mic, nu ascultam atât cuvintele, cât intonația lor. Îmi puteai spune orice, decodam emoția. Nimic special, cred că toți făceam asta.

Îmi plac oamenii, care nu tânjesc după atenție. Oamenii guralivi mă obosesc, pentru că zic multe cuvinte. Schimbă subiectele atât de des din punct de vedere al vorbelor, dar parcă uită să schimbe emoția. Îmi e ușor de decodat. Le acord atenție, pentru că undeva, cândva, poate au vrut-o și n-au avut-o. Le ofer ce vor, pentru că mă simt bine ajutând.

Dar asta mă golește și mă simt obosit.

Aleg să cred că emoțiile sunt incontrolabile, deci sincere. Raționamentul presupune control de sine, maturitate și un exercițiu îndelungat. Stimulii excită simțuri, simțurile provoacă emoții, raționamentul filtrează, iar ființa acționează. Pe pilot automat, nu ai timp de raționat. Rațiunea presupune timp, iar noi trăim în epoca vitezei.

Am făcut o eroare.

Am presupus că toți raționează la fel de lent ca mine. Am zis lent? Mă gândesc la alt cuvânt, cât timp îmi ascut lama de despicat fire. Defapt, n-o mai fac, pentru că nu e timp.

Analizez legături între experiențe, emoții și raționament. O fac incontrolabil. Mă distrag, ca să evit asta, pe parcursul zilei. În final, nu pot să dorm, pentru că fac asta. Am avut o zi proastă și sunt obosit? Creierul îmi amintește de greșeli pe care le-am făcut în trecut și le-am analizat deja de zeci de ori. Nicio problemă, cu siguranță vom găsi o nouă corelare în noaptea asta. Bineînțeles, cu vinovăția de rigoare. Dar eu așa cresc, sunt sincer cu mine și mă critic dur cât de des pot.

Nu îmi acord și nu accept scuze pentru ceea ce fac.

Am acumulat tot mai multe tiparuri și lucrurile se repetă din ce în ce mai mult. Cred că asta explică premonițiile. Cred că nu pot vedea mai departe de o alegere pe care n-am înțeles-o. La fel cum încep să văd în ceilalți greșelile pe care le-am corectat la mine. Dar câte încă mai am de corectat...

Ascultând câteva povești, timp de o săptămâna, după weekend, pot vedea ce se va întâmpla cu povestitorul în viitor. Am renunțat să mai „prezic” pentru că nici interlocutorul, nici eu, nu știam cum de am ajuns la respectiva concluzie. Ne contraziceam și îmi displac disputele. Apreciez viziunea, dar de ceva timp, tacit.

Am citit undeva, că inima fiecărui om are o aură. Aleg să cred asta, pentru că relaționez diferit cu fiecare om pe care-l întâlnesc. Fac asta atât de intens încât mă pierd în personalitățile din jurul meu. Aleg să relaționez cu oamenii la nivelul lor. Să reformulez, dacă fiecare om ar vorbi o limbă unică, pe lângă cele curente, eu aleg să vorbesc pe limba lui. Mă gândesc că e stânjenitor să nu înțelegi ce spune interlocutorul tău, așa că îmi proiectez personalitatea pe algoritmul lui.

Dar asta mă golește și mă simt obosit.

Mă uit în jur și văd cursa fiecăruia pentru bani, pentru lucruri. Așa cum percep lucrurile, suntem meniți să ne mâncăm unii pe alții pentru un loc mai bun de muncă, pentru salariul mai bun pe care el îl oferă, pentru partenerul mai bun, pe care nivelul de trai ni-l poate aduce, și în final pentru amintirile pe care ni le permitem să le cumpărăm.

E bizar să muncești, ca să-ți cumperi amintiri. Supra-simplificat, conceptul în sine e bizar...

Eu aș prefera să muncesc ceva în care cred. Cred că toată generația Millennials ar face asta. Dar undeva, pe drum, renunțăm la scop, pentru un trai mai bun. Dar cu ce scop? Scopul e să trăiești mai bine? Sau mai bine trăiești cu un scop?

Cred că oamenii văd adevărul, iar undeva în subconștient, detectează minciuna. Se simt unii pe alții și mă refer la ceva mai mult decât transportul în comun. Cu speranța asta trăiesc, pentru că nu am nimic de ascuns. Îmi caut doar calea, aruncând zilnic bulgări, în speranța că în momentul în care am căzut în vale, avalanșă mă va îngropa și voi putea să mă dezgrop, să mă catâr pe zăpadă, înapoi către vârf, de unde să pot arunca din nou bulgări.