TL;DR: save the drama fo' yo' momma. Serios, probabil dumneaei ne înțelege cel mai bine.
Am convingerea că lucruri bune se întâmplă preponderent celor care rămân optimiști. Sunt optimist și lucruri bune mi se întâmplă des. Sunt recunoscător pentru faptul că am văzut Occidentul, pentru cunoștințele tehnice pe care le am, pentru capacitatea uneori prea ascuțită de a percepe ce se întâmplă în jurul meu, pentru viziunea în viitor, pentru înțelepciunea care uneori se manifestă și pare o entitate de sine stătătoare - independentă de vârsta mea. Sunt bucuros că pot vorbi din altruism, că nu pot să fiu „pe interes”.
Am o viață frumoasă, pe medie neprivilegiată. Am mai multe posibilități decât unii și mai puține decât alții. Sunt recunoscător pentru ceea ce am și muncesc să fac rahatul bici, mai ales dacă e al meu.
Mă controlez. Îmi controlez emoțiile. Am fost acuzat că mă mint pe sine. Este cazul?
Îmi imaginez o conversație. Ipotetic, cu o cunoștință. Nu ne-am văzut de mult sau nu ne cunoaștem prea bine. Prefer plezanteria în detrimentul angoasei, pentru că oricum ne vom vedea de viețile noastre. Cunoscând aceste date, intuiesc faptul că mai bine pentru cunoștință ar fi să plece cu zâmbetul pe buze. Cu siguranță are problemele ei, ce rost are să mă plâng? Îmi va rezolva problemele? În marea parte a cazurilor, nu. În marea parte a cazurilor, în cel mai bun caz va empatiza involuntar cu mine și o să plece cu o stare mai proastă decât în momentul în care ne-am întâlnit. Ce-am realizat?
Îmi controlez emoțiile, pentru că îmi displac plângăcioșii și victimele. Nu pot să îi identific, nu pot să triez cererea de ajutor, de cererea de înțelegere. Empatizez cu ei, cu cei care o vor involuntar sau voluntar și ajung un pachet de nervi. Un amalgam de emoții care nici măcar nu sunt ale mele și pe care nu conștientizez pe moment că le-am împrumutat. Și-mi mai fac praștie o seară...
Îmi plac oamenii puternici, care își fac introspecția și scutesc pe cei din jurul lor de a le face consiliere gratuită. Îmi plac pe de o parte pentru că își rezolvă singuri problemele, iar dacă nu pot cer ajutorul, și pe de altă parte pentru că nu îmi poluează starea emoțională. Am nevoie de ajutor, îl cer. Daca pot fi ajutat, voi fi.
Sunt optimist și nu e mereu ușor. Mă simt înconjurat de o mare de pesimism, în care prezentul e o capcană iar noi suntem ursul care a încetat să se mai zbată din ea. Dincolo de motivul aparent al delirului verbal se află exemplul. Capcana a fost trasă, ursul e în durere și are două variante, să lupte pentru viața lui sau să se blazeze. Sunt perfect conștient, în 99% din cazuri, capcana funcționează, iar ursul este prins și ajunge pe perete lângă șemineu. În 1% din cazuri, capcana se defectează, iar ursul scapă. Scapă, apoi, în 99% din cazuri ursul moare de la infecția plăgii, iar rezultatul calculului probabilistic devine deprimant.
(Am râs, mi-a fugit mintea de la ursul din capcană, la ursul din cămară.)
Lupt pentru șansa de 1%, cred în ea. E realitatea în care aleg să cred. Sunt catalogat drept idealist, dar nu merită să lupți cu sine pentru ideal? În momentul în care folosim contructia „ideal ar fi să” pentru o acțiune banală, interlocutorul nostru marșează la ea. Suntem susceptibili la ideal, din exterior, dar din interior?
Prezentul este cel care este (almanahe), zarurile au fost aruncate. Cred cu tărie că Schimbarea nu pornește din mulțime către individ, ci fix invers.
Sunt convins de faptul că toți luptăm. Nu acuz interlocutorul că s-a blazat, dar mă întreb de unde vine puterea de a lupta? Din faptul că împovărează pe altul cu problemele, pe care nu vrea să le înfrunte? Problemele pe care realizează că e inevitabil să le înfrunte și le amână?
E clar, ne simțim mai bine după ce ne plângem, dar unde ajung deșeurile emoționale? Dacă empatizează, la interlocutorul nostru? E just față de el să-l împovărăm, fără voia lui?
Când ne mai întâlnim, vreau să vă știu întâi realizările, iar apoi problemele. Ne va face bine amândurora, pentru că cel care vorbește conștientizează ce a îndeplinit (și interlocutorul se ambiționează sau se blazează și apoi se ambiționează) și vorbind despre probleme, va găsi singur o rezolvare la propriile probleme și în cazul ideal poate realizează că e mai bine să-și vorbească singur cu voce tare. Nu, nu e nebun dacă o face, ci își pune singur ordine în gânduri.
Autonomie, oameni buni. Nu se aplică doar la mașini și politică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu