"Nu" si responsabilitatea lui

A trecut ceva timp de cand nu am mai scris. Mi se pare ca marchez marile schimbari de atitudine in felul asta. Imi place. Poate ca sunt egocentrist ca scriu doar despre mine, dar imi place sa vorbesc doar despre ceea ce stiu. Temet nosce.

Imi place ca am invatat sa accept refuzurile. Inainte, nespunand ceea ce vreau, evitam sa primesc raspunsuri negative. Acceptand doar propunerile celor din jur, eram "Yes Man". Acum ceva s-a schimbat si desi ma lovesc de "nu" din partea celorlalti, fac ceea ce-mi place.

Imi place singuratatea, imi place sa petrec timp cu mine, sunt o companie placuta. Am invatat sa ma razgandesc. Daca se schimba datele unei actiuni, imi rezerv dreptul de a face ce e cel mai bine pentru mine. Am devenit imprevizibil in sensul asta. Nu am vrut. S-a intamplat ca o consecinta a faptului ca ma accept si ma plac.

Am invatat sa dau drumul celorlalti, sa nu mai vreau sa controlez oamenii din jurul meu. Am inteles ca fiecare are propria cale si nu pot fi responsabil de succesul fiecaruia. Voi avea copii si voi fi responsabil de ei. Pana una alta, am realizat ca prietenii si cunoscutii nu sunt copii mei. Naspa pentru ei, voi fi un parinte grozav.

Ceea ce e bine in momentul in care accepti singuratatea e ca nu mai compromiti calitatea oamenilor cu care te inconjori pentru cateva ore de distractie. Socializarea a devenit un bonus placut, dintr-o aparenta nevoie.

Puterea cuvantului "nu" este direct proportionala cu responsabilitatea pe care alegi sa o porti ca urmare directa a rostirii lui. Am realizat ca daca ma tem sa refuz ceva si identific in cuvinte cu voce tare temerea, brusc devine mai putin intimidanta. A, am inceput sa vorbesc singur. Sunt nebun ca fac asta? Posibil. Imi pasa? Nu.

Imi place sa vorbesc singur, imi place sa ma ascult. Cumva parca vorbesc cu cineva. Ma pricep de minune sa-i inteleg pe altii, dar imi ramane putin timp sa ma inteleg pe mine. Vorbind singur, am un dialog de calitate si ma mai scutesc si pe mine de cheltuielile unui psiholog, nu doar pe ceilalti.

Mi se pare ca abilitatea de a detecta patternuri s-a ascutit. Detasandu-ma, am inceput sa-mi traiesc viata la persoana a 3-a. Nu ca un narcisist care-si exacerbeaza importanta pe Pamant, vorbind impersonal despre sine, ci privindu-mi starea detasat. Fac doar ceea ce-mi place, iar din obligatii, doar ce este necesar pentru a ajunge unde-mi doresc. Eliminand emotia din interactiuni, vad clar cum se va termina un lucru. Eliminand atasamentul de oameni si evenimente, evaluez cu mai mare acuratete rezultatele actiunilor mele.

Mi se pare ca am devenit mai concentrat si mai clar in gandire. Acceptand singuratatea si chiar pretuind-o, am capatat o a doua varianta catre multe activitati la care participam dintr-o aparenta nevoie de socializare. Acum am devenit "true to myself". Nu stiu cum se zice in romana/ O fi egocentrism? Nu stiu. Ceea ce stiu e ca fac doar ce-mi doresc sa fac si accept consecintele.

Viata e minunata.

Bulgări

Mi se repetă să renunț la a-i pune pe ceilalți în fața mea, pentru că și eu merit să trăiesc fericit. Nu pot, în timp ce văd suferință în jurul meu. Nu pot, pentru că o văd cu ușurință.

Vreau să ajut. Văd bunătatea ca pe un bulgăre de zăpadă, iar când toate o iau la vale, un simplu gest se poate transforma într-o avalanșă. Nu mă interesează să mângâi oameni pe cap sau să le rezolv problemele, pentru că îi slăbesc pe ei și pe mine. Vreau să ascult și să înțelegem problema de la rădăcina ei.

Văd dincolo de conștient și nu știu ce-am făcut să merit asta.

Când eram mic, nu ascultam atât cuvintele, cât intonația lor. Îmi puteai spune orice, decodam emoția. Nimic special, cred că toți făceam asta.

Îmi plac oamenii, care nu tânjesc după atenție. Oamenii guralivi mă obosesc, pentru că zic multe cuvinte. Schimbă subiectele atât de des din punct de vedere al vorbelor, dar parcă uită să schimbe emoția. Îmi e ușor de decodat. Le acord atenție, pentru că undeva, cândva, poate au vrut-o și n-au avut-o. Le ofer ce vor, pentru că mă simt bine ajutând.

Dar asta mă golește și mă simt obosit.

Aleg să cred că emoțiile sunt incontrolabile, deci sincere. Raționamentul presupune control de sine, maturitate și un exercițiu îndelungat. Stimulii excită simțuri, simțurile provoacă emoții, raționamentul filtrează, iar ființa acționează. Pe pilot automat, nu ai timp de raționat. Rațiunea presupune timp, iar noi trăim în epoca vitezei.

Am făcut o eroare.

Am presupus că toți raționează la fel de lent ca mine. Am zis lent? Mă gândesc la alt cuvânt, cât timp îmi ascut lama de despicat fire. Defapt, n-o mai fac, pentru că nu e timp.

Analizez legături între experiențe, emoții și raționament. O fac incontrolabil. Mă distrag, ca să evit asta, pe parcursul zilei. În final, nu pot să dorm, pentru că fac asta. Am avut o zi proastă și sunt obosit? Creierul îmi amintește de greșeli pe care le-am făcut în trecut și le-am analizat deja de zeci de ori. Nicio problemă, cu siguranță vom găsi o nouă corelare în noaptea asta. Bineînțeles, cu vinovăția de rigoare. Dar eu așa cresc, sunt sincer cu mine și mă critic dur cât de des pot.

Nu îmi acord și nu accept scuze pentru ceea ce fac.

Am acumulat tot mai multe tiparuri și lucrurile se repetă din ce în ce mai mult. Cred că asta explică premonițiile. Cred că nu pot vedea mai departe de o alegere pe care n-am înțeles-o. La fel cum încep să văd în ceilalți greșelile pe care le-am corectat la mine. Dar câte încă mai am de corectat...

Ascultând câteva povești, timp de o săptămâna, după weekend, pot vedea ce se va întâmpla cu povestitorul în viitor. Am renunțat să mai „prezic” pentru că nici interlocutorul, nici eu, nu știam cum de am ajuns la respectiva concluzie. Ne contraziceam și îmi displac disputele. Apreciez viziunea, dar de ceva timp, tacit.

Am citit undeva, că inima fiecărui om are o aură. Aleg să cred asta, pentru că relaționez diferit cu fiecare om pe care-l întâlnesc. Fac asta atât de intens încât mă pierd în personalitățile din jurul meu. Aleg să relaționez cu oamenii la nivelul lor. Să reformulez, dacă fiecare om ar vorbi o limbă unică, pe lângă cele curente, eu aleg să vorbesc pe limba lui. Mă gândesc că e stânjenitor să nu înțelegi ce spune interlocutorul tău, așa că îmi proiectez personalitatea pe algoritmul lui.

Dar asta mă golește și mă simt obosit.

Mă uit în jur și văd cursa fiecăruia pentru bani, pentru lucruri. Așa cum percep lucrurile, suntem meniți să ne mâncăm unii pe alții pentru un loc mai bun de muncă, pentru salariul mai bun pe care el îl oferă, pentru partenerul mai bun, pe care nivelul de trai ni-l poate aduce, și în final pentru amintirile pe care ni le permitem să le cumpărăm.

E bizar să muncești, ca să-ți cumperi amintiri. Supra-simplificat, conceptul în sine e bizar...

Eu aș prefera să muncesc ceva în care cred. Cred că toată generația Millennials ar face asta. Dar undeva, pe drum, renunțăm la scop, pentru un trai mai bun. Dar cu ce scop? Scopul e să trăiești mai bine? Sau mai bine trăiești cu un scop?

Cred că oamenii văd adevărul, iar undeva în subconștient, detectează minciuna. Se simt unii pe alții și mă refer la ceva mai mult decât transportul în comun. Cu speranța asta trăiesc, pentru că nu am nimic de ascuns. Îmi caut doar calea, aruncând zilnic bulgări, în speranța că în momentul în care am căzut în vale, avalanșă mă va îngropa și voi putea să mă dezgrop, să mă catâr pe zăpadă, înapoi către vârf, de unde să pot arunca din nou bulgări.

Oximoron: un rant pragmatic

TL;DR: save the drama fo' yo' momma. Serios, probabil dumneaei ne înțelege cel mai bine.

Am convingerea că lucruri bune se întâmplă preponderent celor care rămân optimiști. Sunt optimist și lucruri bune mi se întâmplă des. Sunt recunoscător pentru faptul că am văzut Occidentul, pentru cunoștințele tehnice pe care le am, pentru capacitatea uneori prea ascuțită de a percepe ce se întâmplă în jurul meu, pentru viziunea în viitor, pentru înțelepciunea care uneori se manifestă și pare o entitate de sine stătătoare - independentă de vârsta mea. Sunt bucuros că pot vorbi din altruism, că nu pot să fiu „pe interes”.

Am o viață frumoasă, pe medie neprivilegiată. Am mai multe posibilități decât unii și mai puține decât alții. Sunt recunoscător pentru ceea ce am și muncesc să fac rahatul bici, mai ales dacă e al meu.

Mă controlez. Îmi controlez emoțiile. Am fost acuzat că mă mint pe sine. Este cazul?

Îmi imaginez o conversație. Ipotetic, cu o cunoștință. Nu ne-am văzut de mult sau nu ne cunoaștem prea bine. Prefer plezanteria în detrimentul angoasei, pentru că oricum ne vom vedea de viețile noastre. Cunoscând aceste date, intuiesc faptul că mai bine pentru cunoștință ar fi să plece cu zâmbetul pe buze. Cu siguranță are problemele ei, ce rost are să mă plâng? Îmi va rezolva problemele? În marea parte a cazurilor, nu. În marea parte a cazurilor, în cel mai bun caz va empatiza involuntar cu mine și o să plece cu o stare mai proastă decât în momentul în care ne-am întâlnit. Ce-am realizat?

Îmi controlez emoțiile, pentru că îmi displac plângăcioșii și victimele. Nu pot să îi identific, nu pot să triez cererea de ajutor, de cererea de înțelegere. Empatizez cu ei, cu cei care o vor involuntar sau voluntar și ajung un pachet de nervi. Un amalgam de emoții care nici măcar nu sunt ale mele și pe care nu conștientizez pe moment că le-am împrumutat. Și-mi mai fac praștie o seară...

Îmi plac oamenii puternici, care își fac introspecția și scutesc pe cei din jurul lor de a le face consiliere gratuită. Îmi plac pe de o parte pentru că își rezolvă singuri problemele, iar dacă nu pot cer ajutorul, și pe de altă parte pentru că nu îmi poluează starea emoțională. Am nevoie de ajutor, îl cer. Daca pot fi ajutat, voi fi.

Sunt optimist și nu e mereu ușor. Mă simt înconjurat de o mare de pesimism, în care prezentul e o capcană iar noi suntem ursul care a încetat să se mai zbată din ea. Dincolo de motivul aparent al delirului verbal se află exemplul. Capcana a fost trasă, ursul e în durere și are două variante, să lupte pentru viața lui sau să se blazeze. Sunt perfect conștient, în 99% din cazuri, capcana funcționează, iar ursul este prins și ajunge pe perete lângă șemineu. În 1% din cazuri, capcana se defectează, iar ursul scapă. Scapă, apoi, în 99% din cazuri ursul moare de la infecția plăgii, iar rezultatul calculului probabilistic devine deprimant.

(Am râs, mi-a fugit mintea de la ursul din capcană, la ursul din cămară.)

Lupt pentru șansa de 1%, cred în ea. E realitatea în care aleg să cred. Sunt catalogat drept idealist, dar nu merită să lupți cu sine pentru ideal? În momentul în care folosim contructia „ideal ar fi să” pentru o acțiune banală, interlocutorul nostru marșează la ea. Suntem susceptibili la ideal, din exterior, dar din interior?

Prezentul este cel care este (almanahe), zarurile au fost aruncate. Cred cu tărie că Schimbarea nu pornește din mulțime către individ, ci fix invers.

Sunt convins de faptul că toți luptăm. Nu acuz interlocutorul că s-a blazat, dar mă întreb de unde vine puterea de a lupta? Din faptul că împovărează pe altul cu problemele, pe care nu vrea să le înfrunte? Problemele pe care realizează că e inevitabil să le înfrunte și le amână? 

E clar, ne simțim mai bine după ce ne plângem, dar unde ajung deșeurile emoționale? Dacă empatizează, la interlocutorul nostru? E just față de el să-l împovărăm, fără voia lui?

Când ne mai întâlnim, vreau să vă știu întâi realizările, iar apoi problemele. Ne va face bine amândurora, pentru că cel care vorbește conștientizează ce a îndeplinit (și interlocutorul se ambiționează sau se blazează și apoi se ambiționează) și vorbind despre probleme, va găsi singur o rezolvare la propriile probleme și în cazul ideal poate realizează că e mai bine să-și vorbească singur cu voce tare. Nu, nu e nebun dacă o face, ci își pune singur ordine în gânduri.

Autonomie, oameni buni. Nu se aplică doar la mașini și politică.